miercuri, 16 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a vazut moartea I





Christian Neacșu este un om obișnuit, aflat la o vârstă încă tânără și având o ocupație relativ obișnuită – artist plastic. Ceea ce îl face mai puţin obișnuit este experiența sa, trăită acum doi ani: a stat în comă 26 de zile, timp în care a avut o "experiență înaintea morții", așa cum este denumit generic acest fenomen. El ne-a relatat, cu sinceritate și deschidere, cele simțite și percepute în toată perioada comei.

Așa cum se întâmplă cu mulți care au trăit o astfel de experiență, acest om a revenit printre noi schimbat mult - simte și gândește altfel şi are o altă percepție asupra vieții. Nu este primul și nici ultimul caz de acest gen, iar pe măsură ce medicina avansează probabil că tot mai multe vieți omenești vor fi recuperate din pragul morții. Însă asemenea relatări ridică mereu noi și noi întrebări referitoare la existența noastră de după moarte, de unde venim, cine suntem, unde ne ducem?

Părerile sunt controversate însă, în ultimul timp, până și medici de renume internațional sunt intrigați de relatările pacienților lor și au început să realizeze studii aprofundate în acest sens. Mărturisesc, experiența de față este tulburătoare pentru mine și frizează fantasticul, dar nu neapărat din acest motiv este publicat articolul. Este, înainte de toate, un mesaj și un îndemn la iubire față de tot ceea ce ne înconjoară și de a ne deschide mintea și înțelegerea asupra celor văzute, dar și celor nevăzute.

Pe pragul dintre viață și moarte

Christian Neacșu: ”Totul a început în noaptea de 30 septembrie 2013, când am simțit cum paralizam încet, încet, pe la ora 4 dimineața. Picioarele mai intâi, apoi mâinile, limba și apoi intregul corp, cu fiecare minut ce se scurgea. Un veritabil coșmar, cu disperarea și cu toate detaliile ce-i aparțineau. Noroc cu fetița mea R, de doar 14 ani la vremea aceea, care a reușit cu mare greutate să cheme Salvarea. Personalul medical a venit și a intervenit, cât de cât. Nici nu puteam realiza la acel moment cât de grav este și cele ce urmau să se întâmple...

Eu aveam, de fapt, un foarte grav accident vascular cerebral, undeva pe trunchiul cerebral, inoperabil din nefericire. Din start, salvatorii păreau neputincioşi și parcă le și citeam pe fețe dezolarea. Nicidecum nu mi-aș fi închipuit cele ce vor urma, în realitatea de aici.

Așa au constatat doar urmarea, au declarat că nu aveam șanse de supraviețuire și că, de fapt, sunt deja ca și mort și atât ...<<Asta este, păcat de varsta lui, relativ mică!>>. Soția mea (medic) nu era acasă, fiind plecată la un congres al medicilor ORL, la Budapesta. Așa a fost să fie...

Ultima mea amintire terestră a fost când mă aflam cu masca de oxigen pe față şi... dintr-o data... am văzut multa lumină, deși era noapte! Mă aflam intr-un loc nemaiîntâlnit, într-o lumină difuză, calmă, liniștitoare, nu prea slabă, nici prea tare, dar in acelasi timp foarte clară... (!) Atunci am ințeles că mi s-a intamplat ceva... Murisem? Nu mi-aduc eu aminte? Era real? Dar, surprinzător, eu nu imi aminteam totuşi să fi murit. <<Ce vis foarte ciudat trăiesc!>> mi-am zis, insă eram foarte liniștit dar şi tare curios de ceea ce se va intâmpla cu mine.

M-am trezit cumva intr-un spațiu destul de vast și, presupun eu, la intrarea în Rai, căci totul era în alb și era o liniște de... iarnă, însă era un spațiu agreabil.”

Sursa: www.medialog.cf