miercuri, 26 octombrie 2016

De ce iubim?



Mi-am pus recent întrebarea, o găsesc importantă, la fel ca și răspunsurile care pot deriva din ea. Chiar așa, de ce iubim? La o așa întrebare, mare parte dintre noi ar răspunde că rostul ar fi să nu fim singuri.. Din perspectiva asta, lucrurile se văd pornind de la conceptul că ”trebuie” să fim cu cineva, singurătatea este blamată, reprezintă frica inconștientă și primordială de a nu fi izolat de ceilalți, de a socializa. La o privire mai atentă, se poate găsi și frica de a nu fi cu tine însuți. Atâta vreme cât  nu-ți face plăcere propria companie și încerci să fugi de tine însuți prin alăturarea cu un partener doar pentru a umple un gol interior, cred că poate fi denumită fuga de sine, dependență, pierderea libertății personale, numai iubire nu. Este, de fapt, încercarea de a umple spațiile necunoscute ale ființei prin celălalt. Or golurile nu le putem umple decât prin propriile noastre eforturi.

Iubirea de sine este primul pas spre iubirea față de alții. Iubirea de sine nu înseamnă altceva decât respect și acceptare de sine. Să te poți simți bine în propria piele și în propria companie.

Mulți alții ar spune că iubim pentru că este în legea firii să formăm un cuplu, pentru a putea rezulta de aici o familie și copii. În final, pentru a lăsa urmași, biologic vorbind, pentru reproducerea speciei.

Un alt răspuns ar putea veni de pe alt nivel de conștiință, de unde se înțelege mai limpede că feminin se apropie, inexorabil, de masculin. Că este nevoie de transcenderea dualității, prin împletirea femininului cu masculinul. Avem nevoie, este evident, și de calitățile Yin-ului feminin, așa cum este necesar si activul Yang masculin. Se întrepătrund unul cu altul și se echilibrează reciproc, așa cum bine este sintetizat în filozofia chineză, chiar în simbolul taoist – Yin & Yang. Așa încât orice altă completare la aceasta, îmi pare a fi de prisos.

De la un palier și mai înalt se pot vedea un pic altfel lucrurile: unii pot realiza că avem înscris în matricea spiritului nostru iubirea. Anumite căutări și pattern-uri le avem deja implantate adânc în conștiința noastră umană.

Conform principiului ”cum este sus, așa este și jos”, iubirea din noi este reflexie în oglindă a iubirii divine, perfecte, necondiționate spre care toți tindem. Conștient sau inconștient, cu voie sau fără de voie.

În cele din urmă, chiar și în relațiile noastre de cuplu, nu facem altceva decât să executăm ”repetiții” pentru a ne apropia de actul final, perfect și fără de cusur., la care prea puțini dintre noi avem acces.

Ce putem face este să ne apropiem de Dumnezeu, prin iubire, atât cât putem în fiecare moment, Iubirea  fiind și compasiunea, înțelegerea, empatia, blândețea...Așa încât mai putem păși spre întregirea și desăvârșirea noastră.

Gabriela Gevelegean


joi, 7 ianuarie 2016

S-au încheiat și sărbătorile de iarnă - o luăm de la capăt?





Sfântul Ioan Botezătorul marchează simbolic incheierea sărbătorilor de iarnă, începute din data de 6 decembrie (Sf. Nicolae). Încep să se stingă și ultimele ecouri ale tuturor reuniunilor de familie, ale focurilor de artificii și ale tuturor sărbători creștine ce se derulează în perioada aceasta una după alta. Dacă am mai fi lăsat dezmățurile culinare deoparte și ne-am mai fi detașat de zgomotul declanșat, am mai fi beneficiat cu toții de un răgaz necesar să luăm aminte la ce se intâmplă cu noi înșine și cu ce se întâmplă în jur. Unii o mai fac, mai mult sau mai puțin conștient.

Se fac planuri mărețe la sfârșit de an, cu proiecții avangardiste în viitor, în timp ce alții rămân blocați într-un trecut care nu le mai spune nimic, dar pe care continuă să-l plângă, preferând să rămână în suferință. Nu afirm nicidecum că este ceva greșit în a face planuri de viitor sau să deplângi trecutul. Este în regulă, dar să-ți iei adio de la trecut la un moment dat, acest lucru te ajută să treci peste și să mergi mai departe eliberat.

Într-un fel, este mai de dorit să pleci cu entuziasm la începutul anului, numai că de cele mai multe ori, se diminuează radical după nicio lună, iar lucrurile revin la acel ”normal” cu care ne obișnuiserăm. Și aceasta, din simplul motiv că majoritatea dorințelor rămân doar la stadiul de dorință, nefăcând nimic concret.

Întrebarea care se ridică este: ne-a folosit la ceva toată pauza de sărbători? Dacă ne-am rezuma doar la atât, îndrăznesc să spun că nu. Confirmarea vine chiar din desfășurarea ulterioară a vieții noastre. Vedem limpede cu ochiul liber dacă s-a schimbat ceva în favoarea noastră sau nu, dacă sufletul nostru este mai împăcat știind că suntem pe drumul cel bun pentru noi. Cantonarea în trecut sau proiectarea cu încrâncenare în viitor nu are însă cum să schimbe lucrurile. 

Cred că ne scapă ceva și anume atenția mărită la prezentul prin care trecem, la fiecare clipă trăită, la fiecare gând care ne trece prin cap, la sentimentele noastre.  Ele pot fi un barometru foarte bun pentru a realiza cât ne-am îmbunătățit, dacă ne-am schimbat sau, mai degrabă, am bătut pasul pe loc.

Poate nu degeaba strămoșii noștri au ales această perioadă a anului pentru a se liniști, pentru a lua o pauză mai lungă de la treburile de zi cu zi. Este mai ușor să fii în acord cu natura, care, la rându-i își ia și ea momentele de respiro. Avem și noi, ca și mediul înconjurător, nevoie de liniște și pace profundă pentru a face ordine și rânduială în tot ce s-a întâmplat și se petrece cu ființa noastră.

De remarcat este faptul că ultima sărbătoare este legată de botez, eveniment care ne trimite cu gândul la curățare, purificare pentru a putea intra în noul an cu haine noi, primenite.

Gabriela GEVELEGEAN