A FACE vs A FI

În zorii vieții mele aproape totul era despre a face. Acest verb îmi guverna existența, datorită mie, dar mai ales a celor din jur care aveau grijă să-mi direcționeze atenția spre  asta. Părinții, rudele, chiar și prietenii îmi aduceau mereu aminte că ”trebuie” să fac aia sau ailaltă, urmat aproape întotdeauna de ”ai grijă să”. Asemenea verbe mi-au răsunat în urechi atât de mult încât am ajuns să cred că viața și scopul ei se învârt în jurul lor.

Și așa am început să tot fac, și am făcut, am făcut atât cât mi-a stat în putință de bine și de mult...A venit vârsta maturității în care simțeam că mă împotmolesc tot mai tare...mă împleticeam în mâlul gros al facerii și al desfacerii care vedeam că nu mă duce nicăieri, cel puțin nu în scopul devenirii mele. Pasărea ce putea să-și întindă aripile în zbor se zbătea la sol, preocupată de a găsi câteva grăunțe.

Senzația de gol interior și căutarea unui sens nu mi-au dat pace până n-am găsit drumul spre libertate. Fiind eu cu mine am realizat odată că nu A FACE mă va duce undeva, poate doar într-o oarecare măsură, ci că A FI este esențial. Am înțeles din toată zbaterea că Locuirea în mine, în templul casei mele este extrem de important. Îmi (re)găsisem ființa și despre asta era vorba de fapt.

Odată cu ființa care fusese acolo tot timpul, dar eu nu știusem, am descoperit miracole pe lângă care trecusem cu nonșalanță. Cum ar fi că respir, că este soare afară, că plouă, că marea este ca și sora mea, la fel ca și luna cu stelele. Am plâns de fericire la vederea unui răsărit sau al unui amurg, la vântul care adie printre frunzele pomilor, ce păreau că îmi șoptesc într-o fraternitate ancestrală... Totul era interconectat, vedeam cum fac parte din cer, din nori, din pământul de sub picioare și una cu cosmosul. De abia de atunci încolo am început să mă trăiesc, până atunci doar existasem lipsită de conștiența de A FI.

Arta de a iubi fără punct

Iubirea este o alegere permanentă, ea se petrece în fiecare zi sau în fiecare oră. Dacă partenerii unui cuplu ar fi conștienți de asta, sunt convinsă că relațiile ar trece mai ușor testul timpului și nu ar mai fi atâtea despărțiri. Lucrurile nu se desfășoară deloc ca în poveștile sau filmele cu happy-end, în care cei doi se iubesc, se căsătoresc și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Faptul că au făcut un legământ sau că au hotărât să trăiască împreună nu înseamnă că este un lucru imuabil și că de la acel punct încolo toate se rezolvă de la sine fără ca iubiții să mai facă nimic.

Una din erorile cele mai mari care se fac este că unul din cei doi sau ambii au impresia că actul curtării se oprește în momentul în care celălalt este ”cucerit”. Iubirea este o flacără care are puterea să ardă mult timp, totuși dacă nu este alimentată începe să se stingă pe nesimțite. Iubirea are nevoie și ea de atenție ca orice energie sau entitate pe care o împuternicești, în fapt și ea reprezintă o entitate de sine stătătoare creată din energia celor doi pusă laolaltă. Fără atenție și îngrijire se micșorează flacăra atât de mult încât pare că nici nu mai arde.

Din nefericire, când se întâmplă astfel, alegerea de a iubi rămâne fără fond, fără obiect. Nu este nevoie să se ajungă în punctul ăsta, în care este posibil să nu mai fie cale de întoarcere, oricât s-ar dori calea înapoi acasă. În mod real, (re)cucerirea partenerului nu încetează niciodată chiar dacă îmbracă în timp forme diferite de exprimare, tocmai pentru a ne putea alege iar și iar același partener. Aici este marea provocare, de a alege mereu același partener pe care susținem că îl cunoaștem bine. Oare așa să fie? De cele mai multe ori, nu ne cunoaștem bine nici pe noi înșine, înainte să pretindem că îl cunoaștem pe cel de alături. Fiecare dintre noi este un microunivers fantastic, așa că descoperirea și redescoperirea unuia față de celălalt poate dura și o viață. Dar poate fi atât de minunată dacă este făcută cu iubire și pentru iubire încât merită a fi realizată!

A vrea sau a nu vrea?

Avem dorințe și este normal să fie așa, este în firea omului să își dorească ceva mai mult. Și asta din simplul motiv că viața este făcută să evolueze. Cine spune că nu este nevoie să evoluăm și că totul este minunat așa cum este ori nu știe ce vorbește ori dacă știe îl pot bănui de alte intenții. Da, putem spune că este minunat Acum, în acest moment dat, aspect ce ne susține spre a fi conștienți și să acceptăm ceea ce este, fără a intra în capcana negării a tot și toate.

Și totuși o privire atentă asupra lumii care ne înconjoară, indiferent că privești natura sau cerul, cosmosul, orice face parte din Creație, ne va arăta cum totul este în continuă schimbare și nu doar schimbare de dragul schimbării, ci schimbare înspre creștere, evoluție. Indiferent că ne place sau nu, așa stau lucrurile de veacuri și nu este în puterea noastră să schimbăm o lege universală, imuabilă.

În schimb, atunci când mergem în direcția curentului vieții și acceptăm schimbarea ca pe ceva firesc, constatăm că totul vine de la sine, lucrurile se așează mai ușor și, aparent paradoxal, avem un control mai bun asupra vieții noastre individuale. Nu este paradoxal, pentru că simplul fapt de a accepta schimbarea ca pe ceva firesc și natural ne va schimba deja percepția generală. Din acest loc în care ne aflăm nu ne vom mai teme de schimbări, ba chiar pe unele le vom îmbrățișa sau le vom căuta, întrucât realizăm că ne sunt benefice în creșterea noastră ca oameni, dar și ca ființe spirituale menite să se desăvârșească. Să nu uităm că marii oameni au fost cei care și-au dorit imposibilul. De altfel, imposibilul este relativ, putem spune eventual ”este imposibil deocamdată”, pentru că trecerea timpului ne-a demonstrat că acel ceva ce părea imposibil odată a devenit posibil mai târziu, în alte circumstanțe!

Muzica păcii

Liniste…Atât timp cât liniștea sălășluiește în interiorul meu, în fiecare celulă, ea își întinde aripile și în jurul meu. Este ca și cum sunt învăluită într-un nor de pace, suav, pufos, îi pot percepe energia, ca în cazul unei entități cu viață proprie. Îi percep culoarea, de un galben auriu și translucid deopotrivă ce se amplifică și crește în dimensiuni pe măsură ce pacea mă însoțește mai mult, iar mireasma ei este de aer curat, proaspăt. Energia păcii este una fină, ușoară precum a unui porumbel care doar ce s-a înălțat în văzduh, aproape că îi pot auzi bătaia de aripi. Și totuși n-o aud, este prea multă liniște...Prefer muzica liniștii chiar și în pofida sunetului unor aripi de pasăre.

Muzica liniștii poate fi una din cele mai frumoase dacă știi s-o asculți, să-i prinzi muzicalitatea caracteristică. Îți poate lua ceva timp până te racordezi la ea, la vibrația ei, pentru că urechile s-au obișnuit prea mult cu zgomotele exterioare. Și chiar și fără de ele, intervin deseori zgomotele minții, cu ale ei tumultuoase și sâcâitoare gânduri cotidiene, repetitive, de multe ori banale și plictisitor de mundane. Abia când toate acestea rămân în urmă ca un nor cenușiu, se poate auzi adevărata liniște. Curată, binecuvântată, așa cum numai în straturile superioare ale Cerurilor poate fi! Curgerea timpului n-o mai simt, trecutul sau viitorul se contopesc în clipa prezentă, nu mai este decât un Acum continuu și atunci știu că sunt și nu sunt, identitatea dispare. În fapt, identitatea acelui ”Eu sunt” a fost absorbită într-o masă eterică, de consistență diafană a Sinelui care ușor, ușor, pe nesimțite, preia ghidajul. Poate alege să rămână în acea stare de pace absolută, să o savureze, să se scalde în ea sau poate să plece într-o călătorie magnifică. Și într-un caz și în celălalt sufletul meu se bucură și este mai îmbogățit!

Liniștea îmi poate vorbi și dezvălui mult mai multe taine despre mine, despre universul din mine decât o pot face zeci de cărți. Îl pot auzi și vedea pe Dumnezeul din mine tot în liniște, nu este altă cale. Iar pentru cine vrea să ”audă” cum cântă îngerii să facă liniște, îngerii sunt prea discreți, niciodată nu strigă..