vineri, 25 decembrie 2015

De Crăciun îmi doresc Crăciunul

A venit și Crăciunul. În toată perioada precedentă, mulți dintre noi s-au năpustit cu mare frenezie în magazine, în vederea aprovizionării pentru masa de Crăciun, de parcă se pregăteau pentru vreun război iminent. Iată că suntem în plină sărbătoare. Iar se aleargă încoace și încolo, care pe la părinți, care pe la nași, rude... Ce se petrece și acolo, după atâta agitație? Păi oamenii se agită din nou, în special să mănânce, că doar de-asta au muncit atât cu aprovizionarea și cu gătitul de sarmale, fripturi, cozonaci și alte bunătăți.

Se bea, se mănâncă, se trimit mesaje pe telefon, se fac poze pentru rețele de socializare, ca să se marcheze evenimentul așa cum se cuvine și pentru ochii celorlalți. În fapt, de cele mai multe ori, chiar este doar pentru ochii altora.

Acesta să fie spiritul Crăciunului? O alergătură de tip brownian înainte și ulterior un maraton culinar, zâmbete de complezență, butaforie cât cuprinde și poze pe Facebook cu reușitele în ale bucătăriei sau cluburile pe unde au migrat nefamiliștii? Ce este mai interesant este că nici măcar în acele momente, nu știu câți dintre noi sunt cu adevărat prezenți și trăiesc bucuria momentului alături de cei dragi.


Sursa foto trilulilu.ro



Se spune că de Crăciun ar trebui să fim mai buni, mai toleranți. Niciodată nu am înțeles de ce este nevoie să așteptăm momentul Crăciunului pentru a fi așa. De ce n-am putea fi altfel și în restul anului, fără un prilej anume; așa, pur și simplu sau doar pentru a deveni mai buni?

Poate tocmai pentru că așteptăm să vină o sărbătoare un an întreg ca să ne putem schimba. Timp de un an ne proiectăm în viitor și așteptăm Crăciunul sau Paștele ca să facem o schimbare, măcar pentru câteva zile. Dar când vine sărbătoarea nu prea se întâmplă minunea. Și ne grăbim din nou, să treacă Crăciunul ca să poată veni Anul Nou. Nu este deloc suprinzător, odată ce așa am procedat tot anul. Cum ar putea să fie altfel deodată, fără niciun mic efort prealabil? Chiar dacă ar fi așa, ar fi pe o durată scurtă de timp.

Cum ar fi ca spiritul Crăciunului să fie și în restul anului? Dacă am încerca să ne bucurăm de viață, să fim mai buni, mai iertători cu noi înșine, dar și cu cei din jurul nostru, în fiecare zi a anului? Atunci Crăciunul ar reprezenta o confirmare, o încununare a tot ceea ce am realizat până atunci. În opinia mea, abia atunci ar fi o sărbătoare autentică.

 Eu, una, asta mi-am dorit cadou de Crăciun!

vineri, 18 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a vazut moartea III



În loc de concluzii
După recuperarea sa de pe patul de spital, acest om n-a mai fost același. Așa cum se întâmplă cu mulți care au trecut printr-o asemenea experiență, C.N. s-a simțit schimbat, altfel, în profunzime. A devenit foarte atent la gândurile și la cuvintele proprii, apoi la faptele sale, fiind convins că ele ne construiesc din interior. De asemenea, realizează că Universul nu este împotriva individului, în sine, ci acționează împotriva celui ce afectează viața, în general.
Ca entitate creată, îți este absolut interzis să lezezi viața și armonia ei. De aici rezultă deseori și perturbările sănătății individului, care încalcă aceste legi. Facem parte din același izvor universal, ca frații și surorile și dacă faci bine altuia, îți faci bine și ție. Iubirea ne unește pe toți, indiferent de voința noastră, iar dacă vrem, putem fi ființe de înaltă conștiință.”

Christian nu mai poate accepta să mintă, are o altă personalitate și nu mai are acel orgoliu inutil. Cele văzute și simțite acolo, i-au marcat profund existența de după, aici. Duce o viață cât mai în acord cu înțelegerea de acum, iar recuperarea sa are un ritm foarte bun, face progrese mari, de la o zi la alta.
Este acum conștient că avem o cale de urmat, de evoluție și are certitudinea că, pe lumea aceasta este mai mult decât ce se vede. Că nu murim cu adevărat, ci continuăm sub altă formă de existență, pe o frecvență mult superioară și că facem parte din marea conștiință a Universului. Are convingerea că viața și conștiința ni s-au dat ca un dar de mare preț, de aceea suntem datori să le îngrijim.

Ultimile cuvinte din mărturisirea făcută sunt ca o adevărată declarație de credință și iubire, ce au în același timp, forța să ne invite și pe noi la reflecție:
La final, spun clar că strămoşii noștri deţineau un mare adevăr. Nu ştiu cum, dar îl deţineau, în mod sigur.Şi anume, să ne întreţinem sufletul. Să ni-l <<spălăm>., prin gânduri bune, prin utilizarea vorbelor îngrijite şi frumoase, prin materializarea lor în fapte pozitive, pe măsură. Compasiunea, iubirea curată pot deveni o entitate vie (şi nu e vorba de o metaforă, ci de un adevăr înţeles). Trăiesc acum, cât mai în armonie cu acest adevăr şi la nivel de conştiinţă. Încerc să trăiesc cât mai mult în armonie cu mine însumi, cu semenii mei, animalele, plantele, căci știu că eu fac parte din ele şi ele din mine. Datorăm celor din jurul nostru multe și simt nevoia vitală să le mulțumesc, să mă ierte și să îi Iert de greșelile făcute. Chiar de nu ii cunosc pe toți. Am venit la calea cea bună. Era și timpul”

Sursa: www.medialog.cf

joi, 17 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a văzut moartea II

M-am trezit cumva intr-un spațiu
destul de vast și, presupun eu, la intrarea în rai, căci totul era în alb și era o liniște de... iarnă, însă era un spațiu agreabil. Mai degrabă eram la intrarea într-un loc care am presupus eu că era raiul. Erau ca un fel de două incăperi mari și mi s-a spus pe nume:<<Christian, vino, e rândul tau acum!>> Și chiar mi-am spus atunci:<<Uite, că îmi știe numele!!!>>,mirându-mă tare. Nu îl comunicasem nimănui, de unde il știa?

Totul era alb în jur, totul... Chiar și o fântână unde urma<<spălarea>>. Tot albe erau și niște minunate mâini ce parcă ieșeau dintr-o fântână și-i spălau pe oameni de <<greșelile>> lor sau de <<murdărie>>, pământ etc. Așa am ințeles eu în acel moment. Erau foarte puțini la număr și <<spălatul>> era sumar, mai mult pe picioare, până la brâu, ca să nu se întineze cumva locurile acelea minunate. Absolut toți erau spălați înainte de a pleca mai departe, deci, inclusiv eu.
Nu am analizat greșelile sau calitățile mele, ori de ce am făcut una sau alta în viaţă.”

Puterea gândului, a iubirii și a rugăciunii
Christian Neacșu era absorbit de tărâmul acela atât de altfel, de minunat, dar neobișnuit pentru un om care n-a văzut altceva în viața lui decât realitățile pământene. S-a simțit cumva stingher în acest spațiu prea liniștit în sine, prea alb și prea curat pentru el, deși îi plăcea totuși. Deodată, a simțit dorința de a ieși de acolo. Ceva îl chema ca un magnet, cu mare intensitate. El a înțeles apoi că era vorba despre puterea rugăciunii fetiței sale. ”Era extrem de puternică chemarea, mă atrăgea, am ieşit parcă direct în strada unde locuiesc (surprinzător de întunecoasă), pe care se afla fetița mea şi care plângea teribil. Mă întrebam în sinele meu cum e posibil asta. Parcă trecusem prin ziduri și, totuși, deplasarea mea se făcuse cu o ușurință de neimaginat, firesc. Și asta puteam să o fac doar prin puterea gândului.

Din milă pentru fetiţă am fost mişcat mult în interior, sufleteşte. Pentru ea m-am reîntors din lumea de dincolo. Mi s-a îngăduit, cu iubire. Multă iubire pură, pe care o simţeam într-un mod minunat şi incredibil. Abia atunci am ințeles puterea imensă a rugăciunilor sau a gândurilor bune.”

Catharsis-ul întoarcerii
Christian Neacșu a acceptat cele ce au urmat, cu o anumită resemnare. El spune că i-a fost "ars" corpul (acel corp pe care îl avea acolo) într-un fel de cuptor. Dar nu resimțea absolut deloc durerea. A fost "ars" de două ori, cu excepția capului. Nu-și explică prea bine întâmplarea, însă era ceva intens, psihologic vorbind, ceva ce depășea un vis obișnut. Crede că acea ardere era ca o curățare, o purificare, internă.

Când s-a trezit din comă, după 26 de zile, era conectat la un aparat respirator și la multe sonde medicale, demne de un film SF. Putea comunica cu personalul din jur doar prin câte un biet cuvânt, arătat pe un alfabet scris.

O vreme nu şi-a amintit ce i s-a întâmplat cât a fost ”plecat”, însă în luna august a anului următor a început subit să îşi reamintească părţi din ceea ce a văzut, simţit, perceput și înțeles. Cele mai semnificative amintiri i-au rămas în suflet şi le împărtăşeşte de atunci pentru a da de gândit, de reflectat, semenilor săi.

Amintiri vii, de neșters
Christian Neacșu povesteşte:”În acea lume neobişnuită totul mi se părea foarte real. Primul sentiment pe care îl păstrez până astăzi este că mi-a dispărut complet frica de moarte. Şi asta pentru că eram ca şi mort când am perceput iubirea pură, incomensurabilă, imensă, fantastică şi incredibilă, care este în tot Universul şi Universul cuprins în ea! Acum sunt altcineva în interior, inima este parcă schimbată .de o manieră transcendentă.

Un alt aspect ce m-a frapat a fost acea putere a gândurilor... Se putea comunica direct, într-un fel telepatic, aş zice. Nu aveam absolut nimic de ascuns acolo, pentru că se puteau vedea gândurile tale, dar și ale altora. Era un fel comunicare pe altă frecvenţă. Parcă puteam citi gândurile uneori, particularitate ce mi-a rămas de atunci, într-o anumită măsură. Mă minunez şi eu că am acum o intuiţie puternică sau percepţii de tot felul. Probabil tot prin puterea gândului, oricine se putea deplasa printr-un soi de teleportare, să zicem, un fel de materializare sau de re-materializare a energiilor sale primordiale. Mă întreb încă dacă ceea ce am perceput a fost real, pare fantastic! Așa cum era și existența sau posibilitatea fenomenului de ubicuitate - era posibil să fiu în mai multe locuri, in același timp.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Ceea ce m-a bucurat mult, și mă uimește încă, este că noțiunea de boală nu există acolo. Nimeni nu era bolnav și toți aveau cam 30-40 de ani. Un lucru de neimaginat aici. Eu circulam normal și nu m-am simțit afectat de nimic. Cu toate că în realitate eram paralizat, ca şi mort. Atunci cum de era posibil? La fel, simţurile mele erau tare atrofiate, la mai mult de jumătate. De la cel tactil, la auz, văz, toate erau atinse bine de paralizie. Şi totuşi ele funcţionau pe deplin dincolo. În același timp, toți cei care erau în preajma mea se aflau într-o bucurie permanentă, indescriptibilă.”

Christian a înțeles multe lucruri acolo. Cunoaşterea i s-a lărgit, acoperind mai multe domenii de activitate. Inclusiv de funcţionare a organismului, de înțelegere mai profundă a tot ceea ce ne incojoară, a faptului că nu suntem singuri sau înţelegerea naturii în sine. De asemenea, a perceput că există o imensă forţă energetică informaţională sub formă de iubire pură, noţiune ce e legată şi de lumină. I-a rămas de neşters un concept: iubirea necondiţionată ce se află în jurul nostru, în noi şi în tot Universul. La fel de viu în memorie i-a rămas și faptul că, acolo, timpul și spațiul nu existau, că totul era etern, infinit.

Mai este ceva deosebit în relatarea lui Christian Neacșu. El susține că l-a simțit pe Dumnezeu, creatorul a tot și toate: ”Este ceva ceva ce mă ține în viață și pot să progresez. Am avut fericirea de a-l simți pe Dumnezeu (sunt pe deplin conștient a ceea ce afirm!) sau divinitatea in toată măreția ei. Era o lumină foarte intensă, dar suportabilă și foarte frumoasă, extraordinară! Era ca un fel de vibrație ce emana o iubire uriașă, pură, o enormă compasiune și care se afla în tot universul. Această forță leagă totul sub legea sa, știe tot și poate face orice. Ceva ce depășește înțelegerea noastră limitată.”

Sursa: medialog.cf



miercuri, 16 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a vazut moartea I





Christian Neacșu este un om obișnuit, aflat la o vârstă încă tânără și având o ocupație relativ obișnuită – artist plastic. Ceea ce îl face mai puţin obișnuit este experiența sa, trăită acum doi ani: a stat în comă 26 de zile, timp în care a avut o "experiență înaintea morții", așa cum este denumit generic acest fenomen. El ne-a relatat, cu sinceritate și deschidere, cele simțite și percepute în toată perioada comei.

Așa cum se întâmplă cu mulți care au trăit o astfel de experiență, acest om a revenit printre noi schimbat mult - simte și gândește altfel şi are o altă percepție asupra vieții. Nu este primul și nici ultimul caz de acest gen, iar pe măsură ce medicina avansează probabil că tot mai multe vieți omenești vor fi recuperate din pragul morții. Însă asemenea relatări ridică mereu noi și noi întrebări referitoare la existența noastră de după moarte, de unde venim, cine suntem, unde ne ducem?

Părerile sunt controversate însă, în ultimul timp, până și medici de renume internațional sunt intrigați de relatările pacienților lor și au început să realizeze studii aprofundate în acest sens. Mărturisesc, experiența de față este tulburătoare pentru mine și frizează fantasticul, dar nu neapărat din acest motiv este publicat articolul. Este, înainte de toate, un mesaj și un îndemn la iubire față de tot ceea ce ne înconjoară și de a ne deschide mintea și înțelegerea asupra celor văzute, dar și celor nevăzute.

Pe pragul dintre viață și moarte

Christian Neacșu: ”Totul a început în noaptea de 30 septembrie 2013, când am simțit cum paralizam încet, încet, pe la ora 4 dimineața. Picioarele mai intâi, apoi mâinile, limba și apoi intregul corp, cu fiecare minut ce se scurgea. Un veritabil coșmar, cu disperarea și cu toate detaliile ce-i aparțineau. Noroc cu fetița mea R, de doar 14 ani la vremea aceea, care a reușit cu mare greutate să cheme Salvarea. Personalul medical a venit și a intervenit, cât de cât. Nici nu puteam realiza la acel moment cât de grav este și cele ce urmau să se întâmple...

Eu aveam, de fapt, un foarte grav accident vascular cerebral, undeva pe trunchiul cerebral, inoperabil din nefericire. Din start, salvatorii păreau neputincioşi și parcă le și citeam pe fețe dezolarea. Nicidecum nu mi-aș fi închipuit cele ce vor urma, în realitatea de aici.

Așa au constatat doar urmarea, au declarat că nu aveam șanse de supraviețuire și că, de fapt, sunt deja ca și mort și atât ...<<Asta este, păcat de varsta lui, relativ mică!>>. Soția mea (medic) nu era acasă, fiind plecată la un congres al medicilor ORL, la Budapesta. Așa a fost să fie...

Ultima mea amintire terestră a fost când mă aflam cu masca de oxigen pe față şi... dintr-o data... am văzut multa lumină, deși era noapte! Mă aflam intr-un loc nemaiîntâlnit, într-o lumină difuză, calmă, liniștitoare, nu prea slabă, nici prea tare, dar in acelasi timp foarte clară... (!) Atunci am ințeles că mi s-a intamplat ceva... Murisem? Nu mi-aduc eu aminte? Era real? Dar, surprinzător, eu nu imi aminteam totuşi să fi murit. <<Ce vis foarte ciudat trăiesc!>> mi-am zis, insă eram foarte liniștit dar şi tare curios de ceea ce se va intâmpla cu mine.

M-am trezit cumva intr-un spațiu destul de vast și, presupun eu, la intrarea în Rai, căci totul era în alb și era o liniște de... iarnă, însă era un spațiu agreabil.”

Sursa: www.medialog.cf



luni, 26 octombrie 2015

Iubire fără tipare ?

S-a tot scris și s-a tot spus despre cum este iubirea, cum ar trebui să fie iubirea,  relațiile de cuplu și despre cum ar trebui să iubim. Și credeți-mă că am căutat și eu, ca mulți alții probabil, un drum, o rețetă care să mă ghideze în meandrele acestea întortocheate ale iubirii. Și am căutat intens, am ”devorat” cu mare interes fiecare roman de dragoste (asta se întâmpla în adolescență) când iubirea părea ceva inefabil, plină de romantism . De fapt, consider că de aici începe, în general, povestea falsă ce ni se crează în minte încă de fetițe. De la poveștile pe care le auzim sau citim despre feți frumoși și ilene cosânzene, care s-au căsătorit ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Practic, ți se inoculează perfid și insinuant în căpșor un tipar complet ireal în care doi tineri frumoși (blonzi cu ochi albaștri, dacă se poate) se unesc într-o căsătorie și ... gata, toate problemele s-au rezolvat și au dispărut de la sine. Ați putea spune: ei și ? Este doar o poveste pentru copii, nevinovată. Însă copiii sunt foarte receptivi și ușor de sugestionat. De la primii ani se formează sistemul de gândire și anumite tipare în care vei continua să gândești până la vârsta adultă. Și sunt multe basme de acest gen pe care le aud copiii: cu prințese frumoase, ce așteaptă neprihănite într-un castel să vină prințul să le salveze ori din ghearele vreunei vrăjitoare rele, ori din ale unei mame vitrege invidioase.
Copilul crește și fetița devine o tânără care începe să-și închipuie că va veni un băiat frumos, bogat, ce mai, extraordinar, care o va salva din situația în care se află, ce poate îmbrăca diferite aspecte: părinți ce nu o înțeleg, lipsa banilor, propriile ei probleme de insecuritate, de feminitate neidentificată încă, șamd. Un alt mit – cine crede că va veni cineva și îi va rezolva problemele se înșală amarnic. Aici se ascunde o capcană, în care tind să cadă cu ușurință chiar și adulți cu vârste la care ai crede că sunt suficient de maturi emoțional. Peste toate acestea se mai adaugă și concepțiile, de multe ori vetuste, ale părinților, cărțile și romanele citite, filmele mai mult sau mai puțin reușite, cu povești de iubire aproape imposibile în viața reală. Cum spuneam mai sus, și eu am început călătoria inimii cu așa ceva. Cu romane de dragoste la lectura cărora am plâns, iar imaginația a luat-o în zbor.
Și după ce lăsam cartea din mână, venea mama sau vreo rudă care mă aducea brusc pe pământ din acele înălțimi ale iubirilor romantice, prin niște vorbe de femeie ”trecută prin viață” și care îmi aducea la cunoștință, la modul concret și brutal că bărbații sunt ori ca niște copii iresponsabili de care trebuie să ai tu grijă, ori ”niște porci” (să-mi scuze bărbații termenul, dar nu-mi aparține) .”Ce vrei, dragă, bărbatul e bărbat, zi mersi că nu te bate, nu bea, la femei se mai duce el că... deh, este bărbat. Important este să vină acasă și să aducă banii”. Și apoi exemple concrete de genul sunt în imediata apropiere: tatăl care se ceartă la cuțite cu mama, vecinul care își bate cu regularitate de ceas nevasta sau unchiul care trage câte o beție și spune numai prostii cu ocazia câte unei reuniuni în familie. Probabil scenariul este binecunoscut pentru multe fete și femei, ce l-au auzit și văzut de atâtea ori, încât poate deveni ușor o normă după care se va conduce în viață și un convenabil mod de a se consola în fața bărbaților. Poate nu va căuta un partener mai potrivit pentru ea și se va mulțumi cu ce îi aduce viața în fața ochilor. Că... deh, este bărbat și apoi sunt atâtea femei care s-au mulțumit cu asta.
Sau cineva își poate imagina că ”broscoiul” devine un prinț frumos prin miracolul unui sărut. Cu alte cuvinte, să ai inconștiența să crezi că poți schimba partenerul prin puterea iubirii. Nu există așa ceva, decât în povești. În realitate, s-ar putea ca partenerul să fie complet schimbat când va fi bătrân, în pamperși, la pat, incapabil să se mai miște. Da, atunci va fi complet schimbat. Lăsând gluma la o parte, nimeni nu se schimbă radical doar din iubire. Se schimbă pe sine doar dacă vrea cu adevărat asta și nu doar de dragul cuiva.
În altă variantă (cazul meu), eram complet confuză de cele două perspective complet și iremediabil opuse: scenariile romantice din basme, romane, filme etc.  sau  broscoiul cu apucături neortodoxe, pe care sincer nu l-ai prea săruta (dacă nu se transformă într-un prinț?)
Și atunci, rămânem perplexe, la răspântie de drumuri și nu știm încotro s-o apucăm și ne întrebăm retoric ”ce este iubirea ?” și ”cum ar trebui să fie partenerul ideal ?”.
Cred că mai util ar fi să ne întrebăm cum ar fi mai bine să construim relații de cuplu, pentru că aici se află dificultatea.
În ultima vreme, au apărut tot felul de predicatori, de guru, de șamani, de instructori de dezvoltare personală, mai mult sau mai puțin bine intenționați, ce incearcă să ne învețe cam cum stă treaba cu relațiile de cuplu. Aici ni se spune, despre iubirea necondiționată, că ar trebui să iubim așa sau așa, că ar trebui să iubim liber, să avem parteneri multipli, că nu există monogamie sau dimpotrivă, că este mai benefic să rămânem solitari, fără niciun partener alături – pentru evoluția noastră spirituală.
În asemenea condiții, confuzia este și mai mare. Cu alte cuvinte, au căzut niște mituri și le-am înlocuit cu altele ?
Personal, cred că lumea se află într-un proces de schimbare major. Cred că mulți dintre noi au înțeles deja că vechile tipare nu mai funcționează. Asta este evident și ușor de demonstrat cu exemple concrete extrem de numeroase, din nefericire. Așa încât oamenii încearcă să restabilească noi seturi de valori, noi modalități de a crea legături viabile cu sexul opus. Sincer, cred că multe dintre ele sunt încă la faza de experimentare, așa că n-aș recomanda nimânui să ia vreuna dintre ele drept etalon sau model de urmat. Cu atât mai mult cu cât, fiecare dintre noi este unic. Ce este minunat pentru cineva, este foarte posibil ca pentru altcineva să fie un eșec total.
Consider că doar câteva aspecte ar putea rămâne în picioare: nu există tipare, nu există rețeta minune pe care am putea-o urma pas cu pas și care ne-ar garanta reușita. Rămâne să constate fiecare cum i se potrivește mai bine un gen de relație sau alta.
La fel cum nu există partenerul ideal, minunat, de care să ne agățăm în speranța iluzorie că acesta va ridica de pe umeri ”poverile” de care ne-am săturat și vrem să scăpăm. Partenerul nu este vreun Superman, omnipotent sau atoateștiutor. Are și el, la rândul lui, problemele cu care se confruntă și ”poverile” personale. Nu este corect și nici de durată să preia și problemele celuilalt. Mai devreme sau mai târziu va obosi, se va sătura, iar finalul nu poate fi decât nefericit. Lecțiile ni le facem singuri, nu le face nimeni în locul nostru.
De asemenea, cred că înainte de orice, ar fi nemaipomenit dacă am face eforturi să ne cunoaștem pe noi înșine cât mai bine. Atâta vreme cât orbecăim în propria noastră identitate, nu știm cine suntem, cum putem avea pretenția să ne cunoaștem partenerul potrivit (și nu cel ideal) ? Abia când ne cunoaștem suficient de bine, ne putem face o idee atunci când vom întâlni partenerul potrivit cu felul nostru de a fi, cu modul nostru de a vedea viața, cu gusturile noastre chiar și la nivel fizic.


marți, 22 septembrie 2015

Exercitiu de imaginatie

In  iuresul acesta care ne inconjoara cu informatii de tot soiul si din toate zonele posibile (cultura, religie, spiritualitate, evoultie personala etc.) ce-ar fi sa ne oprim putin, sa tragem aer adanc in piept si sa luam, pur si simplu, o pauza ? Sa punem punct si ....ceva mai tarziu, de la capat ?
Daca aruncam o privire mai  de ansamblu, observam ca aproape toate ideile pe care se bazeaza religia, istoria sau chiar si spiritualitatea  provin de la cateva elemente de baza, pe care omenirea le-a validat. Au fost perpetuate din generatie in generatie, mai mult sau mai putin nuantate, mai mult sau mai putin in forma originala de la care au plecat. In decursul istoriei, ma tem ca au fost prea putini cei care si-au pus serios intrebarea daca sunt valabile sau nu. Si au fost si mai putini cei care si-au pus problema sa verifice veridicitatea informatiilor.

Noi, cei de acum, suntem practic produsul a mii de generatii care au preluat, la randul lor niste jaloane, pe care s-a mers aproape automat. Fara sa vrem sau fara sa realizam la modul constient, avem cu totii un "background" din care nu putem iesi prea mult. Prin educatia primita de mici, scoala urmata, cartile citite si tot ce auzim sau vedem la TV, Internet sau oriunde ne indreptam atentia. Ca sa nu mai vorbim ca o parte din toate acestea s-a transmis deja  in codul genetic. Intr-un cuvant, fac parte din noi, din identitatea noastra.

In astfel de conditii, va dati seama cat de conditionati suntem in felul de a gandi, de a vorbi, de a ne comporta si de a actiona ? Nici sa vedem clar ce este in jur nu putem, fara a fi conditionati de ceea ce stim deja..Mintea, asa cum este ea construita, nu poate concepe sau cuprinde altceva decat poate interpreta, incadra si clasifica dupa tipare cunoscute sau familiare.Si atunci, tot ceea ce se intampla in exteriorul nostru, interpretam dupa acele tipare cu care ne-am obisnuit, incercam tot timpul sa incadram si sa judecam apoi dupa ceea ce stim deja. La fel se intampla si cu emotiile noastre.Avem o gama larga de emotii si sentimente, insa si ele sunt "ajustate" si au in spatele lor aceeasi mentalitate din trecut si aceleasi povesti pe care le-am tot auzit despre cum ar trebui sa simti sau nu, intr-o conjunctura sau alta. Pe acelasi principiu, desigur ca si deciziile luate vor urma acelasi traseu.
Si ne mai miram ca nu ne putem schimba, nu putem evolua. Nici nu ar fi posibil, atat timp cat ne raportam numai la sabloane prestabilite.

Si atunci nu ma pot abtine sa nu ma intreb: cum ar fi daca, macar pentru un timp scurt, am elibera mintea de tot bagajul acumulat pana acum ? De toate ideile in care am crezut, de toate principiile dupa care ne-am condus ? De tot ce clasificam in "bine/rau" sau in "moral/imoral". Si sa nu-mi pun mai departe intrebarea cine stabileste ce este moral, ce este corect, ce este frumos ?

Daca raspunsul la toate intrebarile acestea ar fi ca societatea sau majoritatea este cea care hotaraste, in cazul acesta poate ar fi bine sa ne gandim serios daca si pentru noi insine este valabil acelasi lucru.


Va recomand si voua sa faceti acest exercitiu de imaginatie - cum ar fi ca, intr-o dimineata, sa va treziti cu o vedere si o minte proaspete, clare, eliberate  de tot ce aveati  cu o seara in urma ? Sa dati drumul, chiar si temporar, la tot ce considerati de netagaduit, la toate axiomele pe care le purtati in permanenta cu voi ? Si sa incercati sa nu il mai imaginati pe Dumnezeu in vreun fel,  sa nu va ganditi la el, sa nu va mai ganditi la constiinta, la iubire conditionata sau neconditionata etc.

Incercati sa va imaginati ca sunteti un om cu totul nou, cu privirea si mintea proaspete ca ale unui nou-nascut. Apoi veti vedea ce se cerne, ce mai ramane valabil si ce nu.  Nu, nu incercati sa va imaginati un raspuns, ci lasati pur si simplu sa se intample.si sa vina de la sine impresiile.


vineri, 11 septembrie 2015

Exterior/ Interior

O greseala pe care o fac multi si pe care am facut-o si eu la randul meu este sa cauti mereu in exterior ceva sau pe cineva care sa-ti aduca "salvarea' sau fericirea.Atentia iti este indreptata in afara ta din diferite motive. Unul ar fi ca asa esti educat si invatat de la varste fragede sa procedezi . Este adevarat ca avem nevoie si de asta mai ales la inceputul vietii, pentru a ne imbogati experienta de viata, pentru a cunoaste mediul ambiant in care functionam. Dar asta este util pentru o vreme. Apoi intervine mintea deja programata, care  iti va indrepta mereu atentia in afara ta, impiedicandu-te uneori sa vezi si ce se afla in interiorul tau. Cu alte cuvinte, vine un moment in care este nevoie sa te autocunosti, sa afli care este potentialul tau, sa faci o analiza a propriului tau comportament si,  nu in ultimul rand, sa-ti observi mintea. De aici apoi pleaca totul.



Observarea propriei minti si a emotiilor iti ofera surprize de tot felul. Incepi sa-ti dai seama ca ce se intampla in afara ta este, de multe ori, rezultatul felului tau de a gandi si de a te comporta. Situatiile prin care treci nu mai sunt fenomene intamplatoare sau "ghinioane" - cum ades le numim. Ele devin consecinte firesti ale propriilor tale fapte. Automat, nu te mai plasezi in pozitia de victima a destinului nefavorabil si a oamenilor "rai" din preajma ta. Si usor, usor preiei rolul de conducator al vietii tale. Intamplarile prin care treci incep sa fie altfel, oamenii ce iti ies in cale nu mai sunt "rai", de fapt toate acestea incep foarte mult sa "semene' cu tine, cel care ai devenit acum.

Practic, mediul tau ambiant incepe sa fie in deplina congruenta cu modul in care gandesti si in care simti. De aceea este nevoie sa faci schimbarile  in tine, sa lucrezi cu tine, altfel nu ai cum schimba exteriorul..De atunci incolo, vei continua sa observi exteriorul, dar nu-l vei mai "vedea" la fel ca inainte. Il vei observa cu o anumita detasare, care vine din faptul ca  vei sti ca tot ce se afla in afara  este oglindirea aproape perfecta a ta. Iar daca oglinda nu mai arata ceva placut sau multumitor pentru tine, vei fi constient ca este rezultatul a ceva care nu iti mai place in interiorul tau. Si ca, undeva in adancul tau, acolo, trebuie ajustat. Exteriorul iti va fi necesar ca si inainte, dar nu in aceiasi parametri.

Nu vei mai cauta scuze in afara ta, ci vei cauta raspunsul la tine. Si atunci te vei intreba : ce nu merge la mine ?
 Abia apoi vei sti daca intr-adevar este nevoie sa schimbi ceva in exterior sau doar la tine.

vineri, 7 august 2015

Reconectare

Nu am mai notat in ultima vreme, aveam nevoie de perioada aceasta de acumulare si apoi de sedimentare si  limpezire. Cu totii avem nevoie din cand in cand de astfel de momente, altfel nu putem merge mai departe cu mintea clara.


Recunosc ca, pe de alta parte, ma furase magia scenei pe care se juca piesa vietii mele.. Uneori piesa se desfasoara asa de frumos, incat devine ispititoare, te hipnotizeaza si incepi sa uiti ca nu esti cu adevarat personajul si rolul pe care-l joci.
Insa, la un moment dat, intr-un ragaz, un sentiment profund, venit din adancul meu, m-a facut sa sesizez butaforia. Vocea interioara a inceput sa fie auzita tot mai clar, fortandu-ma sa realizez ca ma aflu intr-o bucla, ca si cum piesa e reluata de nu stiu cate ori.Si, pe deasupra, este jucata tot mai prost.
Asta mi-a creat un gust amar al fragmentarii. Fragmentarea provenea din faptul ca nu voiam sa vad adevarul. Nu voiam sa-l vad pentru ca nu era acceptabil si confortabil. Doream inca sa ma mai scald in "apele teritoriale', caldute si care nu presupun vreun risc din partea mea. In esenta despre asta era vorba, oricate alte scuze as mai fi gasit.
Ulterior, o impresie a unui act prost jucat imi atrage atentia. Sinele meu preluase locul sufleurului si imi tot facea semne ca nu joc cum trebuie rolul, ca am o prestatie cam slaba. Atunci mi-a devenit si mai clar ca jucam prost, nu mai reuseam sa ma conving de contrariu. Si, in acelasi timp, ca nu ma mai regasesc in personaj, acesta fiind si motivul pentru care aveam o prestatie amatoristica.
Mi-am adus aminte foarte clar un aspect esential : ce se afla in constiinta, se regaseste si pe pamant. Sau " precum este sus, asa este si jos" Acolo se afla adevarul meu, nu are niciun rost sa-l caut in alta parte.
Abia cand ma aflu in congruenta cu ce este acolo, pot redeveni intreaga si impacata cu mine insami

luni, 20 iulie 2015

Boema de vara

Nu mică mi-a fost surprinderea, placută de altfel să observ că zona veche a urbei noastre începe să renască din propria cenușă precum pasărea Phoenix. Și nu este doar o figură de stil!

O salba de terase s-a "asternut" de-a lungul stradutelor. Ce este frumos este ca fiecare dintre ele are un stil propriu si cateva  incearca sa-si creeze o poveste frumoasa, iar unele chiar reusesc.

La o terasa, atentia mi-a fost distrasa in mod deosebit de aerul boem, sarmant chiar, ce razbatea de la mese.

In povestea impricinata personajele principale sunt marele artist Salvador Dali, doi cantareti francezi carismatici si o ospitalitate calda din partea gazdelor locului. Salvador Dali, un fel de "patron spiritual" al locului te priveste cu ochii sai patrunzatori din mai multe colturi ale terasei, chipul sau fiind folosit ca logo ici si colo, in timp ce copii ale unor lucrari reprezentative ale sale se regasesc in interior.


Doi tineri din Franța completează atmosfera boemă cu acorduri muzicale proprii, executate live. Muzica lor este plăcută, ușoară, de vară, așa cum sunt și ei - tot timpul cu zâmbetul pe buze.

Nu intamplator au ajuns sa cante aici.Povestea lor este la fel de boema ca si locul. Baietii au venit din Franta pana in Romania cu bicicleta, carand in spatele ei strictul necesar. Adica instrumentele, cateva haine si desigur spiritul lor aventurier. Au intrerupt studiile, si-au "luat" muzica in spate si au inceput sa cante din loc in loc pana au ajuns aici, unde nu canta decat pentru niste banuti oferiti de bunavoie de ascultatorii ocazionali si   o masa oferita de patronul  terasei. N-au pornit in calatorie pentru bani, ci pentru a-si imbogati experienta de viata. Si pentru a-si scrie propria poveste boema. 


duminică, 28 iunie 2015

Reinvata sa traiesti !

                           

Ai observat cum ai inceput să uiti să traiesti cu adevărat? Tu spui că trăiești, însă faptul că respiri  nu inseamnă neapărat că și trăiesti în adevaratul sens al cuvântului. De multe ori ți-ai asumat roluri diferite: de mamă, de soție, angajat, director, etc. Toate acestea sunt însă doar niște măști temporare, poate necesare la un moment dat, dar te-ai identificat atât de mult cu ele încât ai uitat complet cine ești, undeva în adâncul tău. Tu nu ești doar mamă, soție, soț, director sau altceva. Ești în primul rând o ființă umană, dotată cu spirit si conștiință. Între timp, ai uitat să-ți mai asculți inima, intuiția, vocea interioară care uneori iți mai dau semnale că nu prea ești pe drumul cel bun.Sau poate că nici nu mai vrei să le asculți, de teama să nu auzi ceva ce nu-ți convine și preferi să nu le mai bagi in seamă.



Ai uitat cu desăvârșire să te mai bucuri de fiecare moment al zilei, de flori, de copaci, de răsăritul soarelui, de stelele de pe cer, de vântul care adie, de stropii de ploaie de care fugi de teamă să nu te uzi, de râsul unui copil pentru că ai uitat de propria inocență.  Propria ta prezență nu este o companie plăcută, te plictisești de unul singur și te ferești de momentele de singurătate, într-o căutare permanentă de lucruri și evenimente exterioare pentru a umple golul interior. Dar golul acela nu poate fi umplut nici dacă ai merge în cea mai populată metropolă.

 La un moment dat, se intamplă ceva care te zdruncină din temelii și te face să deschizi ochii mai bine și să cauți răspunsuri la ce se întâmplă. Apoi incepi să realizezi că acea existență pe care o duceai nu era chiar viață.  Momentele de cumpănă  sunt răgazuri pentru a te salva, pentru a face ceva cu tine, pentru a face acea alchimie de transformare a noroiului în aur.  Acum ai ocazia să “vezi” cu ochii conștiinței ceea ce ai refuzat să vezi atâta timp, dintr-o inerție de a rămâne în ignoranță și un confort iluzoriu.

Eliberează-te de tot soiul de temeri și ieși afară, în lumina soarelui strălucitor. Lasă plămânii să se umple cu aer curat, în așa fel încât să simți că fiecare celulă se umple cu oxigen! Fă-ți curaj și simte cu fiecare por minunile naturii! Ele te pot ajuta să simți propria natură, propria prezență.
Și poate îți vei reaminti cât ești de viu și cum faci parte din întreg, din tot ce te înconjoară. Poate acum este nevoie de timp să fii cu tine însuți, să-ți aduci aminte de TINE și de ceea ce simți și vrei în interiorul tău cel mai ascuns!

joi, 18 iunie 2015

Quo vadis ?

              



            Imi pare teribil de curios faptul ca desi suntem potential perfecti si avem tot ceea ce ne trebuie pentru asta in interiorul nostru, ne straduim aproape toata viata sa ajungem la starea noastra naturala de a fi. Adica frumosi, inocenti, plini de iubire si bucurie si nu in ultimul rand cu pacea in suflet si mintea clara. Urmam tot soiul de tehnici : yoga, qi gong, tai chi, citim carti scrise de maestri care au ajuns la o intelegere profunda. Dar simtim ca mai lipseste ceva, mai este de cautat undeva un CE. Asa ca mai mergem la seminarii, workshop-uri de dezvoltare personale, urmam programe de control al emotiilor, ne straduim sa ne setam mintea pe nivelul gandirii pozitive, intonam mantre si rugaciuni de trei ori pe zi - dimineata, la pranz si seara, inainte de culcare, meditam, facem pelerinaje in locuri sfinte sau, dupa caz, cu mare incarcatura energetica pozitiva.


             Dar de ce sa fie asa de complicat si cu atata straduinta cand  le avem pe toate inauntrul nostru ? Mintea tot turuie acolo in niste sinapse ca trebuie sa muncesti mult, sa ai ambitie sa ajungi  la finalul calatoriei undeva departe. Ne-am indepartat chiar atat de mult de esenta noastra, incat este nevoie de o munca asidua pentru a ajunge la capat ? Si care capat ? Insusi termenul este scornit tot de mintea liniara care tinde sa complice lucrurile permanent. Sunt convinsa ca intrebarile acestea si le-a pus oricine care a fost ros de  problema scopului existentei sale pe pamnt.
              As putea incepe sa emit variante de raspuns, mai mult sau mai putin inspirate, insa prefer sa las intrebarea deschisa si oricine care citeste randurile de fata sa gaseasca pentru sine raspunsul. Iar daca nu cer prea mult, poate imi impartasiti si mie parerile.
               Bucurie si pace in suflet va doresc !

vineri, 6 februarie 2015

Criza de 40 sau cum să-ți pui singur piedici


După ce depăşisem relativ simplu așa numita criză a vârstei de 30 de ani, credeam că partea mai grea a trecut. Practic, este prea mult spus criză, pentru că nu avusesem parte de așa ceva, în adevăratul sens al cuvântului. Abia mai târziu aveam să aflu ce înseamnă... Timpul a trecut în zbor şi m-am trezit pe nesimţite la 43 de ani, fără să mă gândesc prea mult la asta. Sau aşa credeam eu... Uneori este atât de greu să ne dăm seama ce gânduri şi emoţii se află în subteran şi să le scoatem la lumină!

Începusem să fiu nemulţumită de mine, de oameni, de situaţii, de orice. Şi n-aveam nici cea mai vagă idee din ce motiv. În același timp, se crease şi un cerc vicios. Pentru că, pe măsură ce mă transformam într-o mică scorpie, deveneam din ce în ce mai nemulţumită de mine însămi şi asta se repercuta asupra tot şi toate din jurul meu, iar ceea ce vedeam în jurul meu (adică propria creație) mă nemulțumea și mai tare ș.a.m.d. Mă simţeam prinsă într-o capcană, însă nu realizam că acea capcană era pusă tocmai de mine. Toate nemulţumirile şi frustrările le aruncam în jurul meu şi dădeam vina pe alţii. În propria concepţie, numai eu nu eram de vină, eu eram doar o victimă a împrejurărilor potrivnice, a Universului, a lui Dumnezeu și a orice altceva exterior mie.

Toată nebunia asta a durat până în momentul în care am simţit nevoia expresă de a mă opri din acest carusel haotic. Probabil pentru că simţeam că nu mai pot. Instinctul de conservare, poate și intuiţia mi-au dictat să pun STOP. Şi am procedat în consecinţă. Acel STOP avea să devină, de fapt un START pentru altceva – un început pentru interiorizare, pentru reflecţie asupra mea, asupra vieţii mele şi a ce doresc până la urmă.




Aşa a început odiseea către sufletul meu, către gândurile şi temerile mele cele mai ascunse, de care nu eram câtuşi de puţin conştientă. Este adevărat, călătoria nu este nici pe departe încheiată şi sunt convinsă că mai am multe de descoperit în adâncurile fiinţei mele, dar cel puţin sunt convinsă că sunt pe drumul cel bun şi că am parcurs o parte importantă. La fel de adevărat este că nu a fost nici uşoară, ba chiar a fost dificilă. Nu este simplu pentru nimeni să scotocească prin ungherele proprii şi apoi să studieze cu sinceritate ce a găsit acolo - aspecte mai mult sau mai puţin plăcute despre cum eşti. Cu toţii avem imperfecţiuni, însă de multe ori încercăm să le eludăm, să ne prefacem că nu le vedem. Ne punem ochelari roz când este vorba despre neajunsurile proprii. Cert este că am trecut printr-un soi de catharsis, în care la un moment dat, nu mai ştiam cine sunt şi ce vreau de la mine.

Şi pentru ce se întâmplau toate astea? Care era sursa tuturor turbulenţelor prin care treceam? Faptul că refuzam să mă maturizez, să trec printr-o a doua etapă de maturizare din viaţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să accept acest stadiu la care ajunsesem (şi pe care chiar mi-l dorisem odată). Nu îmi acceptam vârsta, aşa cum este ea, etapa prezentă şi mă străduiam - la modul inconştient şi naiv – să rămân în trecut, acolo unde credeam eu că îmi este bine şi comod, fără a realiza că asemenea lucru este absolut imposibil. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că refuzam să accept prezentul, până la urmă.



Mi-a luat ceva timp să conştientizez că fiecare vârstă, fiecare etapă, chiar fiecare moment are farmecul ei, aşa cum fiecare anotimp îşi are rostul său în ciclul naturii Şi că aşa cum nu pot rămâne blocată într-o primăvară, oricât de frumoasă ar fi ea, tot aşa nu pot rămâne veşnic într-o ipostază, pe care o consideram perfectă la un moment dat. Viaţa curge ca un fluviu şi, de fapt, tocmai în asta se află farmecul ei.

Foto: https://322danizvernariu.wordpress.com/dan-izvernariu-post-production-workshop/