luni, 26 octombrie 2015

Iubire fără tipare ?

S-a tot scris și s-a tot spus despre cum este iubirea, cum ar trebui să fie iubirea,  relațiile de cuplu și despre cum ar trebui să iubim. Și credeți-mă că am căutat și eu, ca mulți alții probabil, un drum, o rețetă care să mă ghideze în meandrele acestea întortocheate ale iubirii. Și am căutat intens, am ”devorat” cu mare interes fiecare roman de dragoste (asta se întâmpla în adolescență) când iubirea părea ceva inefabil, plină de romantism . De fapt, consider că de aici începe, în general, povestea falsă ce ni se crează în minte încă de fetițe. De la poveștile pe care le auzim sau citim despre feți frumoși și ilene cosânzene, care s-au căsătorit ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Practic, ți se inoculează perfid și insinuant în căpșor un tipar complet ireal în care doi tineri frumoși (blonzi cu ochi albaștri, dacă se poate) se unesc într-o căsătorie și ... gata, toate problemele s-au rezolvat și au dispărut de la sine. Ați putea spune: ei și ? Este doar o poveste pentru copii, nevinovată. Însă copiii sunt foarte receptivi și ușor de sugestionat. De la primii ani se formează sistemul de gândire și anumite tipare în care vei continua să gândești până la vârsta adultă. Și sunt multe basme de acest gen pe care le aud copiii: cu prințese frumoase, ce așteaptă neprihănite într-un castel să vină prințul să le salveze ori din ghearele vreunei vrăjitoare rele, ori din ale unei mame vitrege invidioase.
Copilul crește și fetița devine o tânără care începe să-și închipuie că va veni un băiat frumos, bogat, ce mai, extraordinar, care o va salva din situația în care se află, ce poate îmbrăca diferite aspecte: părinți ce nu o înțeleg, lipsa banilor, propriile ei probleme de insecuritate, de feminitate neidentificată încă, șamd. Un alt mit – cine crede că va veni cineva și îi va rezolva problemele se înșală amarnic. Aici se ascunde o capcană, în care tind să cadă cu ușurință chiar și adulți cu vârste la care ai crede că sunt suficient de maturi emoțional. Peste toate acestea se mai adaugă și concepțiile, de multe ori vetuste, ale părinților, cărțile și romanele citite, filmele mai mult sau mai puțin reușite, cu povești de iubire aproape imposibile în viața reală. Cum spuneam mai sus, și eu am început călătoria inimii cu așa ceva. Cu romane de dragoste la lectura cărora am plâns, iar imaginația a luat-o în zbor.
Și după ce lăsam cartea din mână, venea mama sau vreo rudă care mă aducea brusc pe pământ din acele înălțimi ale iubirilor romantice, prin niște vorbe de femeie ”trecută prin viață” și care îmi aducea la cunoștință, la modul concret și brutal că bărbații sunt ori ca niște copii iresponsabili de care trebuie să ai tu grijă, ori ”niște porci” (să-mi scuze bărbații termenul, dar nu-mi aparține) .”Ce vrei, dragă, bărbatul e bărbat, zi mersi că nu te bate, nu bea, la femei se mai duce el că... deh, este bărbat. Important este să vină acasă și să aducă banii”. Și apoi exemple concrete de genul sunt în imediata apropiere: tatăl care se ceartă la cuțite cu mama, vecinul care își bate cu regularitate de ceas nevasta sau unchiul care trage câte o beție și spune numai prostii cu ocazia câte unei reuniuni în familie. Probabil scenariul este binecunoscut pentru multe fete și femei, ce l-au auzit și văzut de atâtea ori, încât poate deveni ușor o normă după care se va conduce în viață și un convenabil mod de a se consola în fața bărbaților. Poate nu va căuta un partener mai potrivit pentru ea și se va mulțumi cu ce îi aduce viața în fața ochilor. Că... deh, este bărbat și apoi sunt atâtea femei care s-au mulțumit cu asta.
Sau cineva își poate imagina că ”broscoiul” devine un prinț frumos prin miracolul unui sărut. Cu alte cuvinte, să ai inconștiența să crezi că poți schimba partenerul prin puterea iubirii. Nu există așa ceva, decât în povești. În realitate, s-ar putea ca partenerul să fie complet schimbat când va fi bătrân, în pamperși, la pat, incapabil să se mai miște. Da, atunci va fi complet schimbat. Lăsând gluma la o parte, nimeni nu se schimbă radical doar din iubire. Se schimbă pe sine doar dacă vrea cu adevărat asta și nu doar de dragul cuiva.
În altă variantă (cazul meu), eram complet confuză de cele două perspective complet și iremediabil opuse: scenariile romantice din basme, romane, filme etc.  sau  broscoiul cu apucături neortodoxe, pe care sincer nu l-ai prea săruta (dacă nu se transformă într-un prinț?)
Și atunci, rămânem perplexe, la răspântie de drumuri și nu știm încotro s-o apucăm și ne întrebăm retoric ”ce este iubirea ?” și ”cum ar trebui să fie partenerul ideal ?”.
Cred că mai util ar fi să ne întrebăm cum ar fi mai bine să construim relații de cuplu, pentru că aici se află dificultatea.
În ultima vreme, au apărut tot felul de predicatori, de guru, de șamani, de instructori de dezvoltare personală, mai mult sau mai puțin bine intenționați, ce incearcă să ne învețe cam cum stă treaba cu relațiile de cuplu. Aici ni se spune, despre iubirea necondiționată, că ar trebui să iubim așa sau așa, că ar trebui să iubim liber, să avem parteneri multipli, că nu există monogamie sau dimpotrivă, că este mai benefic să rămânem solitari, fără niciun partener alături – pentru evoluția noastră spirituală.
În asemenea condiții, confuzia este și mai mare. Cu alte cuvinte, au căzut niște mituri și le-am înlocuit cu altele ?
Personal, cred că lumea se află într-un proces de schimbare major. Cred că mulți dintre noi au înțeles deja că vechile tipare nu mai funcționează. Asta este evident și ușor de demonstrat cu exemple concrete extrem de numeroase, din nefericire. Așa încât oamenii încearcă să restabilească noi seturi de valori, noi modalități de a crea legături viabile cu sexul opus. Sincer, cred că multe dintre ele sunt încă la faza de experimentare, așa că n-aș recomanda nimânui să ia vreuna dintre ele drept etalon sau model de urmat. Cu atât mai mult cu cât, fiecare dintre noi este unic. Ce este minunat pentru cineva, este foarte posibil ca pentru altcineva să fie un eșec total.
Consider că doar câteva aspecte ar putea rămâne în picioare: nu există tipare, nu există rețeta minune pe care am putea-o urma pas cu pas și care ne-ar garanta reușita. Rămâne să constate fiecare cum i se potrivește mai bine un gen de relație sau alta.
La fel cum nu există partenerul ideal, minunat, de care să ne agățăm în speranța iluzorie că acesta va ridica de pe umeri ”poverile” de care ne-am săturat și vrem să scăpăm. Partenerul nu este vreun Superman, omnipotent sau atoateștiutor. Are și el, la rândul lui, problemele cu care se confruntă și ”poverile” personale. Nu este corect și nici de durată să preia și problemele celuilalt. Mai devreme sau mai târziu va obosi, se va sătura, iar finalul nu poate fi decât nefericit. Lecțiile ni le facem singuri, nu le face nimeni în locul nostru.
De asemenea, cred că înainte de orice, ar fi nemaipomenit dacă am face eforturi să ne cunoaștem pe noi înșine cât mai bine. Atâta vreme cât orbecăim în propria noastră identitate, nu știm cine suntem, cum putem avea pretenția să ne cunoaștem partenerul potrivit (și nu cel ideal) ? Abia când ne cunoaștem suficient de bine, ne putem face o idee atunci când vom întâlni partenerul potrivit cu felul nostru de a fi, cu modul nostru de a vedea viața, cu gusturile noastre chiar și la nivel fizic.