Iubirea de sine și de Sine

Atunci când te iubești cu adevărat, iubești toate părțile componente din care ești format în ansamblul său.Iubești și partea fizică proprie, corpul îți este templu sacru pe care îl îngrijești și prețuiești ca fiind unul din cele mai valoroase lucruri în viața asta, cel puțin. Apoi iubești gândirea ta, așa cum este ea acum, fix în etapa în care te afli conform experiențelor și lecțiilor pe care le-ai avut și din care ai reușit să extragi învățămintele atât cât ai fost în stare. Însă nu trebuie uitate nicidecum sufletul și spiritul. Ele constituie partea de divinitate din tine, un alt spațiu prețios fără de care am fi doar niște mașinării neînsuflețite. Hrana spirituală este la fel de importantă ca și hrana corpului și a minții.

Dar ce presupune a iubi toate astea? În primul rând, a le accepta pe toate așa cum sunt. Dar atunci când iubești ceva acorzi și atenție, atenția ta este direcționată voluntar într-acolo.  În acest fel, atenția focusată conștient pe fiecare dintre aceste componente devine observare și implicit cunoaștere. Și așa putem vorbi de acea cunoaștere de sine sau de Sine, atât de importante în procesul evoluției.

În momentul în care te vei iubi parcurgând etapele de mai sus, atunci vei fi capabil să iubești și să cunoști pe altcineva. Exact în același mod în care ai făcut déjà asta cu tine însuți. Iubirea supremă sau acea formă de iubire la care a aspirat și încă mai aspiră omenirea se produce în acel miracol în care Divinitatea din mine iubește și se înclină în semn de respect în fața Divinității din tine.

Marea și eu

Eu sunt marea și marea sunt eu. Eu mă oglindesc în mare și marea se oglindește în mine. Ca și marea, valurile mele se îndreaptă spre țărmul încrustat cu scoici, într-o mișcare continuă de expansiune și retragere. Valurile sunt câteodată mai mari, alteori mai mici, depinde doar de vântul care le animă. Asemenea sunt și gândurile sau acțiunile mele, mai intense sau mai line.

Însă, în larg, totul deodată se liniștește. Suprafața apei este tot mai calmă, mai stabilă, pe măsură ce te îndepărtezi de mal. În străfundurile apei mării, nu mai este mișcarea turbulentă, sunetul se propagă altfel. Aici este liniște, pace. Totuși, în ciuda seninătății aparente, aici se află o întreagă lume formată din plante, corali, scoici, viețuitoare marine de toate formele și culorile,  un adevărat Univers complex și extraordinar de bogat în măreția și diversitatea sa.

O clipă m-am întrebat dacă sunt valurile înspumate sau largul mării. Răspunsul a venit clar și limpede precum apa: sunt marea în totalitatea ei, cu tot ce cuprinde. Nicio parte nu există fără cealaltă. Nu îmi pot imagina o mare fără valurile de la țărm sau fără adâncimea din largul său, împreună cu tot microuniversul de acolo.

Acum înțeleg de ce iubesc marea atât de mult. Ea îmi spunea multe despre mine, pe graiul ei pe care nu întotdeauna  l-am înțeles pe deplin și în totalitate. Și marea nu sunt doar eu. Ai ghicit, poți fi chiar tu-cel care citești acum aceste rânduri sau oricare dintre noi!

Chiar dorim să știm adevărul?

Spunem mereu că vrem să știm adevărul, că dorim să cunoaștem cât mai multe. Da, e de neoprit și de necontestat setea de cunoaștere și curiozitatea intrinsecă cu care ne naștem ca ființe umane. Dar oare chiar știm implicațiile ce însoțesc cunoașterea cu adevărat? Chiar știm cu ce vine la pachet ? De multe ori, ne imaginăm că aflarea unor adevăruri ne va îmbogăți, nu neapărat material, cât mai ales spiritual, ca și conștiință.

Însă cred că se uită din vedere un aspect. În momentul când intri în posesia sau pătrunzi în profunzimea unor lucruri, neștiute de tine până atunci, aici este implicată inițial doar mintea. Felul în care (re)acționezi și modul în care te comporți ulterior, după ce ai aflat lucruri face de fapt diferența. Iar manifestarea ulterioară este dată doar de nivelul de conștiință și de evoluție la care te afli cunoscând acele adevăruri. Faptul că știi mai multe, fără a fi și pregătit să cuprinzi toate astea, riscă să îți pună la încercare doar egoul, care poate reacționa în fel și chip bazându-se pe cunoștințele acumulate.

Abia când cunoașterea este dublată de ”creșterea” ta conștientă, de ființă umană evoluată este cu adevărat valoroasă și fructificată de sinele tău în scopuri benefice pentru tine, dar și pentru ceilalți. Dezvoltarea minții să fie în sincron cu dezvoltarea inimii, aceea poate fi numită cunoaștere adevărată !

Suntem propriile călăuze în călătoria vieții

Suntem singuri, suntem în esență și cu adevărat singuri pe drumul vieții. Da, este adevărat, poate în anumite perioade avem companioni, aceștia sunt alături de noi ca o prezență mai mult sau mai puțin evidentă, în funcție de gradul de apropiere sau de schimbul de energie. Aceștia ne pot fi oglinzi, de bună seamă, în care ne reflectăm într-un fel sau altul. Cu toate acestea, in cea mai mare parte a timpului chiar ne aflăm doar în individualitatea noastră. Cu experiențele, lecțiile, cu deciziile noastre poate asemănătoare cu ale altora, dar unice în fapt.

Este o iluzie să credem că altcineva, oricât de apropiat și drag ar fi, ne poate spune ce să facem și cum să facem să ne fie bine. Fiecare din noi își are propriul Univers creat în culori și nuanțe proprii. Fiecare își joacă propriul rol în scenariul pe care tot el și l-a creat, conștient sau nu.  Niciun rol nu este la fel cu celălalt, niciun scenariu nu este identic cu al altuia, chiar dacă uneori par similare.

Simplul fapt că suntem conștienți de crearea scenariului ne va determina să devenim mai independenți, mai autonomi și vom căuta mai adânc puterea în noi înșine. Vom renunța să o mai căutăm la alții și ne vom arunca privirea tot mai mult în profunzimea ființei noastre pentru a găsi acolo răspunsurile potrivite. Și poate vom învăța să gândim în manieră personală, având la bază propriile dorințe și nevoi. Pentru că doar înăuntrul nostru, al fiecaruia dintre noi se află absolut toate raspunsurile corecte și reale, de care am avea vreodată nevoie. Și când spun toate, nu exagerez cu nimic, efectiv fiecare intrebare își are răspunsul corespondent în noi. Este  suficientă doar credința nestrămutată în vastitatea și inteligența ființei care suntem!

Viața ca un râu

Mi-a rămas întipărit in minte modul în care englezii văd cursul vieții. Ei fac o corelație între cursul vieții și cursul unui râu, iar metafora asta a lor mi-a plăcut foarte mult pentru că o găsesc  extrem de aproape de adevăr. Viața este un râu care curge continuu, fără oprire și chiar dacă întâlnește în cale stânci mai mari sau mai mici, își continuă cursul și existența. La început, la izvoare, este un fir de apă firav, micuț, dar cu apă pură, curată, ce se prelinge delicat din pământ. Apoi trece prin diferite regiuni mai mult sau mai puțin prietenoase sau blânde, acumulând în trecerea lui mai multă apă, dar și din lutul pământului.

După cum își parcurge drumul prin diverse regiuni, apa râului își poate schimba cursul, atunci când se întâlnește cu ceva major în calea lui și cotește la stânga sau la dreapta. Dar el merge înainte necontenit, cu toate astea. Se întâmplă câteodată să se unească cu un alt râu, care ajunge pe același traseu cu el și cele două râuri își continuă cursul împreună, iar apele se amestecă și formează același râu. În felul acesta, râul devine mai mare, mai puternic, cu o forță a apei căreia nu prea îi stau în cale multe. Dar indiferent că se unesc râurile sau nu, cursul lor rămâne același, adică fără oprire, curgând fluid. Pe măsură ce cresc în acumulare de aluviuni și debit, devin mai late și mai grele în curgerea lor, însă apa aceea are atâta informație în ea încât curge fără să se mai grăbească, precum butoiul care este mult prea plin și se rostogolește greu la vale. Și mai este un lucru: deși râurile par atât de asemănătoare, niciunul nu este identic cu un altul, așa cum și cursul râului este unic, cu suișurile, coborâșurile și coturile lui specifice.  

https://www.youtube.com/watch?v=c2NmyoXBXmE

La un moment dat, ajunge în final la destinație și se revarsă în marea care îl așteaptă cu brațele deschise, primitoare și neperturbată de nimic. De acum, apa râului s-a liniștit, a ajuns acasă, s-a integrat în apa mai vastă a mării ce l-a încorporat cu mare parte din ce a acumulat râul pe parcursul său. Însă, undeva la izvor, apa țâșnește în continuare din adâncul pământului și străbate traseul care este al lui și numai al lui.

Împăcarea

În liniștea minții lucrurile se arată într-o cu totul altă lumină. Apare împăcarea, această minunată stare. Nu ești fericit, dar nici nefericit. Dar e așa de bine în starea asta sublimă, pentru că poate dura mult mai mult decât fericirea, după care toată lumea aleargă cu disperare.  În schimb, cât de minunată poate fi împăcarea, pentru că ea vine din suflet. 

Este punctul acela când zgomotul s-a stins și ai ajuns să ierți pe alții pentru tot ce  ți-au făcut vreodată, te-ai iertat și pe tine pentru erorile din trecut și ai ajuns la seninătate. Cu alte cuvinte, ai ajuns la împăcare cu tine și cu ceilalți din jurul tău, ceea ce înseamnă că ai ajuns la uniune, la echilibru.

În aceeași stare vezi că, de fapt, nu ai nevoie de nimic material (în adevăratul înțeles al cuvântului) și de nimeni care să-ți aducă fericirea sau starea de bine, deoarece nimic sau nimeni nu ți-o poate dărui cu adevărat,  în afară de tine. 

Odată cu detașarea, vine și înțelegerea faptului că tot timpul a fost vorba despre tine și numai despre tine, despre gândurile și faptele tale. De altfel, aceasta este și singura moștenire cu care rămânem la finalul vieții ăsteia pământești. 

Așa încât, realizezi că nu ai nevoie decât de Tine însuți în toată plenitudinea. Apoi vei ști mai bine cum să parcurgi călătoria prin viață. 

Adevărata călătorie a sufletului tău!