Balciul desertaciunilor

Participarea la o inmormantare iti ofera un tablou foarte complex si pestrit in acelasi timp. Exista o regie (in traditia romaneasca, cel putin) bine pusa la punct  punctata  in permanenta de varstnicele din familie. Toata punerea asta in scena are ca orice scenariu care se respecta introducere, intriga, punct culminant si final. Personal, nu inceteaza sa ma surprinda de fiecare data grija foarte mare la detalii – demna de o cauza mai buna.Chiar pot spune ca atentia este atat de mult concentrate  pe fel si fel de obiceiuri (mai mult sau mai putin “ortodoxe”) incat se pierde fondul problemei sau mai bine zis, decedatul.  Acesta, care ar trebui sa fie subiectul principal in jurul caruia se desfasoara totul, trece de multe ori in umbra – ca sa spun asa.La capela se discuta, se face schimb de impresii, se mai aprinde cate o lumanare, dar totul intr-un mod mecanicist, oarecum absent. Multi evita sa  priveasca pe cel din sicriu.

Tensiunea incepe sa creasca in momentul slujbei de inmormantare. Aici intra in scena biserica cu tot decorul  ce te duce cu gandul  la “micimea” si efemeritatea  omului. La toate astea se adauga prestatia  preotului mai mult sau mai putin emotionanta. Cu cat slujba efectuata de preot este mai miscatoare, cu atat lacrimile celor prezenti incep sa curga siroaie. Motivele pentru care se plange, in schimb, sunt diverse si nu au neaparat legatura cu raposatul din catafalc. Cei mai varstnici se uita cu ingrijorare cum se cam apropie si ei de sfarsitul calatoriei si cum cei de o varsta cu ei se  imputineaza Altii mai in putere isi aduc aminte de decedatii lor  si cum au fost ei  “deposedati” de cei dragi. Cei mult mai tineri nu prea inteleg bine ce se intampla, nu stiu ce este cu moartea asta, unii nu o accepta si se revolta impotriva sortii sau a lui Dumnezeu care a permis sa se intample asa ceva. Altii sunt cam speriati si abia asteapta sa se termine toata sarada,  care nici nu le place si pe care o evita dintr-o reactie de respingere a mortii neintelese Nici chiar cei foarte apropiati decedatului nu fac exceptie. Sunt de multe ori prea obositi sau prea atenti la pregatirile pe care le mai au de facut.

Intr-un cuvant, majoritatea isi cam plange de mila proprie. Nu incerc sa spun ca ar fi mai benefic sa se planga de mila celui mort..Oricum ar fi inutil – acela macar a scapat de problemele astea terestre, nu mai sufera.In orice caz, este mult mai impacat decat cei care plang ..

Punctul culminant il reprezinta inmormantarea propriu-zisa , unde coborarea in pamant a sicriului reprezinta un ultim gest  definitiv si irevocabil.Acum plansetele ating niveluri paroxistice. Pluteste in aer o deznadejde sfasietoare de parca bietul om se duce direct in focurile iadului. “Lumile” se despart: mortii cu mortii, viii cu viii. Drept urmare, se marcheaza momentul cu un parastas de toata pomina. Cei prezenti parca rasufla usurati ca au scapat de apasarea si gravitatea  de mai devreme.Mananca si beau cu insufletire cumva bucurosi ca sunt vii, iata. Matusici si babute de prin familie dau iama prin mancare, dulciuri si fructe cu atata verva, incat nu se pot abtine sa nu ia si acasa cate ceva.Deh, sa fie de sufletul  raposatului ! Auzi uneori remarci ulterioare de genul “a fost o inmormantare frumoasa” sau “ ce slujba reusita”.Nu m-ar mira prea tare sa aud vreodata si ca mortul era frumos.

Stai la urma si te intrebi ce rost a avut toata desfasurarea asta de forte, toata sarabanda de emotii si sentimente contradictorii care pana la urma nici nu vizau defunctul si nici nu au nascut vreun gand sau reflectie despre trecerea vietii pe acest pamant.. Cum am spus mai devreme, mortii cu mortii, viii cu viii. Ce rost are sa ne mai batem capul cu treburi din astea “filozofice” ? Chiar imi doresc in asemenea momente ca decedatul sa nu mai “vada” si sa nu mai “auda” nimic. Nu de alta, dar ar pleca cu un gust amar in lumea de dincolo. Macar in ultimile clipe sa plece cu alte impresii despre lumea  celor vii, a pamantenilor Sau poate gresesc. In felul asta poate pleaca mai impacat in alta lume, mai buna.

Fie-i tarana usoara !