Marea și eu

Eu sunt marea și marea sunt eu. Eu mă oglindesc în mare și marea se oglindește în mine. Ca și marea, valurile mele se îndreaptă spre țărmul încrustat cu scoici, într-o mișcare continuă de expansiune și retragere. Valurile sunt câteodată mai mari, alteori mai mici, depinde doar de vântul care le animă. Asemenea sunt și gândurile sau acțiunile mele, mai intense sau mai line.

Însă, în larg, totul deodată se liniștește. Suprafața apei este tot mai calmă, mai stabilă, pe măsură ce te îndepărtezi de mal. În străfundurile apei mării, nu mai este mișcarea turbulentă, sunetul se propagă altfel. Aici este liniște, pace. Totuși, în ciuda seninătății aparente, aici se află o întreagă lume formată din plante, corali, scoici, viețuitoare marine de toate formele și culorile,  un adevărat Univers complex și extraordinar de bogat în măreția și diversitatea sa.

O clipă m-am întrebat dacă sunt valurile înspumate sau largul mării. Răspunsul a venit clar și limpede precum apa: sunt marea în totalitatea ei, cu tot ce cuprinde. Nicio parte nu există fără cealaltă. Nu îmi pot imagina o mare fără valurile de la țărm sau fără adâncimea din largul său, împreună cu tot microuniversul de acolo.

Acum înțeleg de ce iubesc marea atât de mult. Ea îmi spunea multe despre mine, pe graiul ei pe care nu întotdeauna  l-am înțeles pe deplin și în totalitate. Și marea nu sunt doar eu. Ai ghicit, poți fi chiar tu-cel care citești acum aceste rânduri sau oricare dintre noi!