S-a
tot scris și s-a tot spus despre cum este iubirea, cum ar trebui să
fie iubirea, relațiile de cuplu și despre cum ar trebui să
iubim. Și credeți-mă că am căutat și eu, ca mulți alții
probabil, un drum, o rețetă care să mă ghideze în meandrele
acestea întortocheate ale iubirii. Și am căutat intens, am
”devorat” cu mare interes fiecare roman de dragoste (asta se
întâmpla în adolescență) când iubirea părea ceva inefabil,
plină de romantism . De fapt, consider că de aici începe, în
general, povestea falsă ce ni se crează în minte încă de fetițe.
De la poveștile pe care le auzim sau citim despre feți frumoși și
ilene cosânzene, care s-au căsătorit ”și au trăit fericiți
până la adânci bătrâneți”. Practic, ți se inoculează perfid
și insinuant în căpșor un tipar complet ireal în care doi tineri
frumoși (blonzi cu ochi albaștri, dacă se poate) se unesc într-o
căsătorie și ... gata, toate problemele s-au rezolvat și au
dispărut de la sine. Ați putea spune: ei și ? Este doar o poveste
pentru copii, nevinovată. Însă copiii sunt foarte receptivi și
ușor de sugestionat. De la primii ani se formează sistemul de
gândire și anumite tipare în care vei continua să gândești până
la vârsta adultă. Și sunt multe basme de acest gen pe care le aud
copiii: cu prințese frumoase, ce așteaptă neprihănite într-un
castel să vină prințul să
le salveze ori din ghearele
vreunei vrăjitoare rele, ori din ale unei mame vitrege invidioase.
Copilul
crește și fetița devine o tânără care începe să-și închipuie
că va veni un băiat frumos, bogat, ce mai, extraordinar, care o
va salva din situația în care se află, ce poate îmbrăca diferite aspecte: părinți ce
nu o înțeleg, lipsa banilor, propriile ei probleme de insecuritate,
de feminitate neidentificată încă, șamd. Un alt mit – cine
crede că va veni cineva și îi va rezolva problemele se înșală
amarnic. Aici se ascunde o capcană, în care tind să cadă cu
ușurință chiar și adulți cu vârste la care ai crede că sunt
suficient de maturi emoțional. Peste toate acestea se mai adaugă și
concepțiile, de multe ori vetuste, ale părinților, cărțile și
romanele citite, filmele mai mult sau mai puțin reușite, cu povești
de iubire aproape imposibile în viața reală. Cum spuneam mai sus,
și eu am început călătoria inimii cu așa ceva. Cu romane de
dragoste la lectura cărora am plâns, iar imaginația a luat-o în
zbor.
Și
după ce lăsam cartea din mână, venea mama sau vreo rudă care mă
aducea brusc pe pământ din acele înălțimi ale iubirilor
romantice, prin niște vorbe de femeie ”trecută prin viață”
și care îmi aducea la cunoștință, la modul concret și brutal că
bărbații sunt ori ca niște copii iresponsabili de care trebuie să
ai tu grijă, ori ”niște porci” (să-mi scuze bărbații termenul, dar
nu-mi aparține) .”Ce vrei, dragă, bărbatul e bărbat, zi mersi
că nu te bate, nu bea, la femei se mai duce el că... deh, este
bărbat. Important este să vină acasă și să aducă banii”. Și
apoi exemple concrete de genul sunt în imediata apropiere: tatăl
care se ceartă la cuțite cu mama, vecinul care își bate cu
regularitate de ceas nevasta sau unchiul care trage câte o beție și
spune numai prostii cu ocazia câte unei reuniuni în familie.
Probabil scenariul este binecunoscut pentru multe fete și femei, ce
l-au auzit și văzut de atâtea ori, încât poate deveni ușor o
normă după care se va conduce în viață și un convenabil mod de
a se consola în fața bărbaților. Poate nu va căuta un partener
mai potrivit pentru ea și se va mulțumi cu ce îi aduce viața în
fața ochilor. Că... deh, este bărbat și apoi sunt atâtea femei
care s-au mulțumit cu asta.
Sau
cineva își poate imagina că ”broscoiul” devine un prinț
frumos prin miracolul unui sărut. Cu alte cuvinte, să ai
inconștiența să crezi că poți schimba partenerul prin puterea
iubirii. Nu există așa ceva, decât în povești. În realitate,
s-ar putea ca partenerul să fie complet schimbat când va fi bătrân,
în pamperși, la pat, incapabil să se mai miște. Da, atunci va fi
complet schimbat. Lăsând gluma la o parte, nimeni nu se schimbă
radical doar din iubire. Se schimbă pe sine doar dacă vrea cu
adevărat asta și nu doar de dragul cuiva.
În
altă variantă (cazul meu), eram complet confuză de cele două
perspective complet și iremediabil opuse: scenariile romantice din basme,
romane, filme etc. sau broscoiul
cu apucături neortodoxe, pe care sincer nu l-ai prea săruta (dacă nu se transformă într-un prinț?)
Și
atunci, rămânem perplexe, la răspântie de drumuri și nu știm
încotro s-o apucăm și ne întrebăm retoric ”ce este iubirea ?”
și ”cum ar trebui să fie partenerul ideal ?”.
Cred
că mai util ar fi să ne întrebăm cum ar fi mai bine să construim
relații de cuplu, pentru că aici se află dificultatea.
În
ultima vreme, au apărut tot felul de predicatori, de guru, de
șamani, de instructori de dezvoltare personală, mai mult sau mai
puțin bine intenționați, ce incearcă să ne învețe cam cum stă
treaba cu relațiile de cuplu. Aici ni se spune, despre iubirea
necondiționată, că ar trebui să iubim așa sau așa, că ar
trebui să iubim liber, să avem parteneri multipli, că nu există
monogamie sau dimpotrivă, că este mai benefic să rămânem
solitari, fără niciun partener alături – pentru evoluția
noastră spirituală.
În
asemenea condiții, confuzia este și mai mare. Cu alte cuvinte, au
căzut niște mituri și le-am înlocuit cu altele ?
Personal,
cred că lumea se află într-un proces de schimbare major. Cred că
mulți dintre noi au înțeles deja că vechile tipare nu mai
funcționează. Asta este evident și ușor de demonstrat cu exemple
concrete extrem de numeroase, din nefericire. Așa încât oamenii
încearcă să restabilească noi seturi de valori, noi modalități
de a crea legături viabile cu sexul opus. Sincer, cred că multe
dintre ele sunt încă la faza de experimentare, așa că n-aș
recomanda nimânui să ia vreuna dintre ele drept etalon sau model
de urmat. Cu atât mai mult cu cât, fiecare dintre noi este unic. Ce
este minunat pentru cineva, este foarte posibil ca pentru altcineva
să fie un eșec total.
Consider
că doar câteva aspecte ar putea rămâne în picioare: nu există
tipare, nu există rețeta minune pe care am putea-o urma pas cu pas
și care ne-ar garanta reușita. Rămâne să constate fiecare cum i
se potrivește mai bine un gen de relație sau alta.
La
fel cum nu există partenerul ideal, minunat, de care să ne agățăm
în speranța iluzorie că acesta va ridica de pe umeri ”poverile”
de care ne-am săturat și vrem să scăpăm. Partenerul nu este
vreun Superman, omnipotent sau atoateștiutor. Are și el, la rândul
lui, problemele cu care se confruntă și ”poverile” personale.
Nu este corect și nici de durată să preia și problemele
celuilalt. Mai devreme sau mai târziu va obosi, se va sătura, iar
finalul nu poate fi decât nefericit. Lecțiile ni le facem singuri,
nu le face nimeni în locul nostru.
De
asemenea, cred că înainte de orice, ar fi nemaipomenit dacă am
face eforturi să ne cunoaștem pe noi înșine cât mai bine. Atâta
vreme cât orbecăim în propria noastră identitate, nu știm cine
suntem, cum putem avea pretenția să ne cunoaștem partenerul
potrivit (și nu cel ideal) ? Abia când ne cunoaștem suficient de
bine, ne putem face o idee atunci când vom întâlni partenerul
potrivit cu felul nostru de a fi, cu modul nostru de a vedea viața,
cu gusturile noastre chiar și la nivel fizic.