Imi pare teribil de curios faptul ca desi suntem potential perfecti si avem tot ceea ce ne trebuie pentru asta in interiorul nostru, ne straduim aproape toata viata sa ajungem la starea noastra naturala de a fi. Adica frumosi, inocenti, plini de iubire si bucurie si nu in ultimul rand cu pacea in suflet si mintea clara. Urmam tot soiul de tehnici : yoga, qi gong, tai chi, citim carti scrise de maestri care au ajuns la o intelegere profunda. Dar simtim ca mai lipseste ceva, mai este de cautat undeva un CE. Asa ca mai mergem la seminarii, workshop-uri de dezvoltare personale, urmam programe de control al emotiilor, ne straduim sa ne setam mintea pe nivelul gandirii pozitive, intonam mantre si rugaciuni de trei ori pe zi - dimineata, la pranz si seara, inainte de culcare, meditam, facem pelerinaje in locuri sfinte sau, dupa caz, cu mare incarcatura energetica pozitiva.
Dar de ce sa fie asa de complicat si cu atata straduinta cand le avem pe toate inauntrul nostru ? Mintea tot turuie acolo in niste sinapse ca trebuie sa muncesti mult, sa ai ambitie sa ajungi la finalul calatoriei undeva departe. Ne-am indepartat chiar atat de mult de esenta noastra, incat este nevoie de o munca asidua pentru a ajunge la capat ? Si care capat ? Insusi termenul este scornit tot de mintea liniara care tinde sa complice lucrurile permanent. Sunt convinsa ca intrebarile acestea si le-a pus oricine care a fost ros de problema scopului existentei sale pe pamnt.
As putea incepe sa emit variante de raspuns, mai mult sau mai putin inspirate, insa prefer sa las intrebarea deschisa si oricine care citeste randurile de fata sa gaseasca pentru sine raspunsul. Iar daca nu cer prea mult, poate imi impartasiti si mie parerile.
Bucurie si pace in suflet va doresc !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu