În zorii vieții mele aproape totul era despre a face. Acest verb îmi
guverna existența, datorită mie, dar mai ales a celor din jur care aveau grijă
să-mi direcționeze atenția spre asta.
Părinții, rudele, chiar și prietenii îmi aduceau mereu aminte că ”trebuie” să
fac aia sau ailaltă, urmat aproape întotdeauna de ”ai grijă să”. Asemenea verbe
mi-au răsunat în urechi atât de mult încât am ajuns să cred că viața și scopul
ei se învârt în jurul lor.
Și așa am început să tot fac, și am făcut, am făcut atât cât mi-a stat în
putință de bine și de mult...A venit vârsta maturității în care simțeam că mă
împotmolesc tot mai tare...mă împleticeam în mâlul gros al facerii și al
desfacerii care vedeam că nu mă duce nicăieri, cel puțin nu în scopul devenirii
mele. Pasărea ce putea să-și întindă aripile în zbor se zbătea la sol,
preocupată de a găsi câteva grăunțe.
Senzația de gol interior și căutarea unui sens nu mi-au dat pace până n-am
găsit drumul spre libertate. Fiind eu cu mine am realizat odată că nu A FACE mă
va duce undeva, poate doar într-o oarecare măsură, ci că A FI este esențial. Am
înțeles din toată zbaterea că Locuirea în mine, în templul casei mele este
extrem de important. Îmi (re)găsisem ființa și despre asta era vorba de fapt.
Odată cu ființa care fusese acolo tot timpul, dar eu nu știusem, am
descoperit miracole pe lângă care trecusem cu nonșalanță. Cum ar fi că respir,
că este soare afară, că plouă, că marea este ca și sora mea, la fel ca și luna
cu stelele. Am plâns de fericire la vederea unui răsărit sau al unui amurg, la
vântul care adie printre frunzele pomilor, ce păreau că îmi șoptesc într-o
fraternitate ancestrală... Totul era interconectat, vedeam cum fac parte din
cer, din nori, din pământul de sub picioare și una cu cosmosul. De abia de
atunci încolo am început să mă trăiesc, până atunci doar existasem lipsită de
conștiența de A FI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu